in

O scriitoare italiancă alături de “badante” în autocarul de România: “Cea mai lungă călătorie din viața mea!”

În Italia muncesc peste 1,5 milioane de îngrijitoare, cunoscute cu termenul de “badante“. potrivit statisticilor, 20% dintre acestea, adică circa 300.000 sunt românce. Despre viaţa lor nu se prea ştiu multe lucruri.

Scriitoarea şi jurnalista Flavia Piccinni a aflat mai multe călătorind cu autocarul de la Taranto la Bucureşti, preţ de 40 de ore, alături de multe românce care se întorceau acasă. Rezultatul a fost un documentar audio de circa 25 de minute, cu titlul “Italia-România: în călătorie cu îngrijitoarele”, transmis de Radio Rai 3 şi premiat la mai multe festivaluri din Italia.

Scrie Flavia Piccinni pe site-ul Radio Rai 3: “În fiecare zi, zeci de badante pleacă din oraşele noastre pentru a se întoarce la familiile lor. În acelaşi timp altele pleacă la drum pentru a veni să-i asiste pe bătrânii noştri şi astfel, mai mult sau mai puţin constient, să adune ultimele resturi ale memoriei noastre colective. Călătoriile pe care aceste femei le fac sunt silenţioase, aproape invizibile… Dacă despre oraşele din care vin aceste femei se ştie puţin, şi mai puţin se ştie despre călătoria pe care o dată la şase luni, în fiecare an, o întreprind pentru a lăsa în urmă Italia şi pe bunicii noştri, aşa cum îi cheamă ele.”

Scriitoarea Flavia Piccinni, despre “badante”: «O meserie destabilizatoare»


Autocarele speranţei, pentru cine pleacă, pentru cine vine…


Memoria bătrânilor Italiei, adunată de femeile care îi îngrijesc până la ultima suflare. O altă idee care a stat la baza acestui documentar este aceea a povestirii “momentului” în care Italia s-a schimbat şi îngrijirea bătrânilor a fost delegată unor persoane din afara familiei.

De aceea Flavia a făcut acest drum extenuant, 2.000 de km în 40 de ore, în februarie, cu un autocar care la un moment dat s-a defectat. Aşa cum se întâmplă deseori. Călătoria cu autocarul îngrijitoarelor este epopeea în care sunt protagoniste, aşa cum rar se întâmplă, femeile invizibile de la căpătâiul bătrânilor Italiei, cu emoţiile, dezamăgirile şi speranţele lor.

“În Italia am sosit clandestină în anul 2000. Am făcut multe munci acum sunt badante. Mă întorc în România la familia mea o dată pe an.” Aşa începe documentarul, cu un colocviu de muncă la Taranto, pentru găsirea unei badante pentru bunica Flaviei.

“Eu sunt din Iaşi, Moldova, şi am 50 de ani. Un an şi jmătate am lucrat în Sicilia, 7 luni în Roma, in Taranto două, apoi nimic.” Potenţialul angajator îi spune: “Aici casa e foarte mare. Salariul este de 700 de euro, 24 de ore din 24, 2 după-amieze libere sau o zi liberă.” Românca în cauză a fost adusă la locul de muncă de o altă româncă. Dialogul dintre ele este fabulos, în limba româno-italiană pe care reuşesc să o vorbească femeile care vin la muncă.

– (Ai găsit o doamnă de ispravă) “Ai trovato una brava seniora.”
– “Si, da nu mi vini sî credo, da’ şî siniorina tot brava”
– “E nipota”
– “Nipota, si”

“Nipota” este Flavia, care introduce subiectul reportajului: «Aţi asistat la un colocviu de muncă. Protagonistă o doamnă de 50 de ani româncă şi bunica mea. Într-o dupăamiază de septembrie, noi suntem patru femei, aşezate în salonul casei din Taranto a bunicii mele. Este a cincea întâlnire de muncă, dar bunica, de 89 de ani, nu găseşte pe nimeni care să-i inspire simpatie.»

Fondul muzical de început este melodia “Bun îi vinul Ghiurghiuliu”, al Mariei Tănase…

Flavia continuă să descrie premiza: «Când eram copil, îngrijitoarele nu existau. Erau femeile care ţineau companie, infirmierele pentru a îngriji bolnavii, dar nu badante. Acum peste 1,5 milioane de femei locuiesc în casele bătrânilor noştri şi în 20% din cazuri vin din România. Vin de la Arad, Timişoara, Braşov, Iaşi, Bucureşti…»

A trecut neobservat momentul în care Italia s-a schimbat şi îngrijirea bătrânilor a fost delegată unor persoane din afara familiei. «Pentru a încerca să înţeleg mai multe despre această schimbare, într-o zi din luna februarie am urcat la bordul unuia dintre aceste autocare pentru a merge în România. Ar fi fost cea mai lungă călătorie din viaţa mea.»

Autocarul

Intrăm în poveste, cu sunetele autogării din Taranto, rumoarea tipică dintre oamenii care aşteaptă. Un şofer o întreabă fără menajamente pe Flavia: “N-ai bagaj? Unde mergi?”. Nu prea sunt lămuriţi oamenii ce caută o italiancă frumoasă şi distinsă în autocarul destinat celor mai săraci. Cei cu dare de mână iau avionul.

În autocar, mai puţin de 20 de persoane, mai mult de jumătate sunt femei. Au pantofi comozi, observă ea, tipici persoanelor care umblă mult în casă. Autobuzul trece prin Roma, Bologna, Ferrara… Femeile “par fericite, pentru că se întorc în sfârşit acasă”.

Începe dialogul cu protagonistele. Nepregătit, neregizat, în limba italiană aproximativă, mai bună sau mai precară, dar cu o autenticitate emoţionantă.

Rodica: “Sunt aici în Italia de 10 ani. Am lucrat mereu ca badante, cu persoane în vârstă. Acum lucrurile s-au mai schimbat, nici Italia nu stă prea bine, familiile pentru care am lucrat nu mai au bani să plătească. Am lucrat la Firenze, cu o persoană în vârstă. Acum a murit, mă întorc acasă.”

O altă femeie: “Lucrez ca badante, este al doilea loc de muncă, am lucrat la primul loc de muncă opt ani, la o doamnă care a murit la 101 ani şi 3 luni. Acum muncesc cu doi bătrâni. Sunt foarte respectată, mă simt foarte respectată, ca şi cum aş face parte din familia lor. Sunt foarte mulţumită.”

În România nu se munceşte ca “badante“? “Nu sunt atât de bătrâni, sunt, dar puţini, în România stau fiii cu bătrânii. Când ai fii acasă, ai familie, trebuie să stai cu ei. Dar eu vorbesc la telefon, pe Internet, cu fiul meu, nu e uşor. Este o durere mare. Pentru toate, când eşti mamă, nu e uşor. ”

Teodora: “Mă numesc Teodora, am venit în Italia cu zece ani în urmă, am început să muncesc, m-am întors înapoi, şi apoi m-am întors din nou în Italia, şi aşa mergem înainte… Badante la Roma, la Venezia, Mestre, Siracusa, toată Italia. De Veneţia îmi amintesc lucruri urâte. O doamnă bolnavă se purta urât. N-am rezistat mai mult de două luni.

Şi în Sicilia am găsit o bătrână prea bolnavă. După patru luni a murit. Era paralizată. Te simţi rău şi tu, care stai lângă ea. Eu aşa m-am simţit, rău. E ceva de neuitat, când o priveşti până la sfârşit. Ultimii au sosit rudele. În schimb eu am aranjat totul, am înmbrăcat-o, am făcut totul.”

“Da, îmi pare rău, pentru că la noi, în România, nu se face aşa. Aici fiii au viaţa lor, munca lor, dar la noi nu se face aşa, La noi de fiecare bătrân se ocupă fiii. În schimb aici… dacă mama mea stă rău, mă întorc în România şi mă ocup eu de ea. Eu nu aş avea încredere să las pe mâna altuia pe mama sau tata. O persoană străină. Eu muncesc şi o privesc pe persoana cu care muncesc ca şi cum ar fi mama mea. Dar nu suntem toţi aşa, nu avem toţi acelaşi caracter, inima deschisă, pentru o persoană care stă rău. Pentru a face aceast muncă, trebuie să te porţi ca şi cum ai face-o pentru mama ta. Eu nu mi-aş lăsa părinţii pe mâna altora.”

Discuţii tehnice despre persoanele îngrijite: “Avea Alzheimer. Secomporta rău. Spunea cuvinte grele. Se enerva. Trebuie să fii atent. Sunt şi persoane violente printre bătrâni. Şi noaptea, dacă eşti aproape de patul ei, ştii ce are în cap? Nu e simplu cu un bolnav de Alzheimer, trebuie să fii atent, aceste persoane bătrâne nu îşi amintesc unde sunt, nu recunosc familia…”

Logopedista

“Eu am decis să vin în Italia pentru a fi badante când m-a chemat o prietenă care mi-a spus că dacă vin aici pentru a face această muncă, pot lua mai mulţi bani. Eu în România eram logopedistă. Munceam cu copii care nu pot vorbi. În România câştigam 200 de euro. Când eşti singură, cum sunt eu, nu poţi trăi. Trăieşti puţin mai bine cu banii de aici, pentru că în România nu sunt euro, cu banii de aici poţi face câte ceva, poate trăi familia ta şi tu poţi trăi aici.”

Înmormântarea soţului

“Decât să stai acasă şi să ai o viaţă atât de grea, preferi să pleci şi să oferi o viaţă mai senină familiei”

“Prima dată când am ajuns în Italia, a fost prea dur. Nu ştiam limba, nu ştiam obiceiurile, eram în dificultate. În România aveam probleme finaciare, am lăsat familia, am lăsat tot şi am venit aici. Fiica mea şi soţul meu, care între timp a murit. Am stat patru ani clandestină şi, recunosc, nu am putut să merg la înmormântare. Am fost mai târziu. [O voce în lacrimi] O soţie care nu merge la înmormântarea soţului ei? Gândiţi-vă puţin…”

“Nu ştiu când, dar mă voi întoarce. Îmi lipseşte totul, casa, fiii, părinţii, amicii, îmi lipseşte totul. Chiar dacă stau aici, muncesc, o duc bine, dar ştii, sângele e sânge…”

Defecţiunea

La un moment dat autocarul se strică, toată lumea coboară, li se spune că va sosi un altul. “O defecţiune”. Un domn din autocar comentează într-o engleză “macheronica“: “Not buono viaggio. It’s a brutto. Longo. Siamo qui, very fretta, non mangiare, non beve, …” Confortul nu este excesiv în autocar. La un moment dat, descrie Flavia, pe monitoare rulează un film cu Jackie Chan, iar şoferul ascultă la muzică la volum maxim.

Microscopul şi mătura

O femeie: “Soţul meu bea. Foarte mult. De asta am făcut tot ceea ce am făcut. Am venit aici, am lăsat totul, nu cunoşteam limba, nu cunoşteam toate muncile care mi se cereau, am lăsat microscopul şi am luat mătura. Ce puteam să fac? Am lăsat tot comfortul pentru a mă cobori la această muncă. Dar am respect pentru mine şi dacă aici sunt cum sunt, acasă sunt o lady.

Autocarul trece prin Arad, Alba, Sibiu…

Pe drum coboară femeile, aşteptate de familii. De copii… “A venit fiul meu, tatăl lui nu e, fiul meu e mare înţelege totul”. Flavia stă de vorbă şi cu fiul, care ştie italiană: “Părinţii mei sunt divorţaţi de 12 ani”. Mama sa completează: “Nu mi-e frica pentru fiul meu, îl sun în fiecare zi, nu-i lipseşte nimic, sunt mulţumită că este bine…” Ultimele cuvinte sunt acoperite de un nod în gât.

Fond sonor la final: “Lume, lume, soro lume”, apoi un ultim motiv din “Bun îi vinul Ghiurghiuliu”!

Sorin Cehan

sursa foto: ”Revelionul badantelor”, emigrantul.it

Mesaj dur la adresa ”badantelor” române din Italia: ”Măi femei, vă mai faceți bine? Unde a plecat demnitatea voastră?”

Lege în Parlament pentru alegerile din diaspora: trebuie să fii pe liste permanente, o secție la 1.500-2.000 de alegători