Alina locuieşte în Italia de 3 ani. Locuieşte în oraşul Brindisi, regiunea Puglia, şi îşi doreşte să se contribuie la reunirea comunităţii de români din oraş. Iată o întâmplare povestită de Alina, despre importanţa solidarităţii în comunitate.
– Mă simt tot mai rău, trebuie să rezist o lună până plec acasă.
– De ce să aştepţi o lună, de ce nu te duci aici la un doctor?
– Unde aici, nici nu ştiu unde e spitalul, nici nu vorbesc bine limba.
– Ai cod fiscal, medic de familie, contract de muncă?
– Nu ştiu nimic, m-a adus aici o prietenă, lucrez pentru o bătrână şi iau 500 de euro pe lună. Nu cunosc pe nimeni, mă bucur că te-am cunoscut pe tine.
– Vino cu mine, te prezint unei asistente sociale, unui patronat care te poate ajuta.
– Mulţumesc, să-ţi dea Dumnezeu sănătate!
Pe doamna respectivă o cheamă Ana, are 55 de ani, e din Ploieşti! Am întâlnit-o întâmplător pe stradă, la Brindisi, se pierduse şi încerca, într-o italiană stâlcită să mă întrebe unde se află!
Mi-am dat seama imediat că e “românca de-a mea”… e simplu pentru noi să ne recunoaştem, după trăsături, după haine, după atitudinea uneori umilă, alteori arogantă şi gălăgioasă! M-am bucurat că am putut să o ajut… acum are un contract de muncă, un medic de familie, a primit şi asistenţă medicală gratuită!
“Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume! “
Ca ea sunt mulţi în oraşul în care locuiesc! Multe femei trecute de 50 de ani, aduse aici pentru faimosul post de “badante”, de o amică bună din sat, care eventual încasează un comision de pe urma ei, după care o abandonează!
Suntem români, cetăţeni europeni, cu drept de muncă şi cu posibilităţi nelimitate! Păcat că nu există un centru românesc în care să ne putem informa, altfel am reuşi să aflăm că e simplu să obţii un cod fiscal, un document de identitate italian, dacă avem rezidenţă şi contract de muncă pe minim 3 luni, că avem dreptul la asistenţă medicală şi socială gratuită, că putem foarte simplu să ne facem un card, la orice filială bancară, evitând astfel comisioanele uriaşe Money Gram sau Western Union.
Mă doare sufletul să văd femei simple, pierdute într-un spaţiu pe care nu îl cunosc, printre oameni nepăsători, reci. 
Mi se strânge inima la gândul că Ana ar putea fi mama mea, venită aici în speranţa unui trai mai bun pentru propria familie, dar trezindu-se abandonată, cu probleme de sănătate şi aşteptând concediul pentru a merge la spital în România!
Unitatea ne-ar putea da dreptul la informaţie, omenia ne-ar putea oferi posibilitatea să nu trecem nepăsători pe lângă conaţionalii noştrii aflaţi în dificultate!
Opriţi-vă 5 minute din grabă voastră şi încercaţi să ajutaţi o persoană aflată în dificultate… pentru voi înseamnă 10 minute pierdute, pentru ea poate însemna VIAŢA!
Ajutaţi… nu e greu… şi mai ales, aşa cum spunea Mahatma Gandhi, încercaţi să fiţi voi schimbarea pe care vreţi să o vedeţi în lume.. sau în Italia, ţară în care, din plăcere sau din necesitate, trăim!
