Victor Druţă
Am admirat foarte mult şi cu diferite prilejuri demonstraţiile de protest de la Roma. Mi-a plăcut veselia şi muzica care le animă, costumele colorate ale unora, dansurile altora, bufoneriile improvizate. Erau total diferite de demonstraţiile de susţinere ale regimului sovietic, la care, constrâns cu discreţie, participasem şi eu în tinereţe, dar se deosebeau şi de ce văzusem la demonstraţiile de protest din Chişinăul anilor 1988- 1989. Demonstraţiile de la Roma mi-au părut mai pline de lumină şi umanism. Am văzut în ele libertatea responsabilă a oamenilor, libera iniţiativă a cetăţenilor.
În legătură cu demonstraţia indignaţilor de la 15 octombrie, m-am gândit cum se pune la cale, la modul concret, o astfel de acţiune. Pentru că nu poţi organiza o manifestare populară de proporţii, cu participarea a mii şi mii de persoane venite din toate oraşele Italiei, fără o minimă pregătire prealabilă. O demonstraţie de protest nu se improvizează cu uşurinţă. Prin urmare, mi-am zis, s-a lucrat. Au fost scrise sute de lozinci şi pancarde. Au fost confecţionate măşti şi costume. Au fost pregătite din timp cuvântări şi sloganuri bune de strigat din mers. Au fost pictate caricaturile lui Berlusconi, pentru ca omul să-şi poată vărsa furia scuipându-le ori lovindu-le. Pentru toate lucrurile astea s-au cheltuit nişte bani.
Apoi e de imaginat că, pentru a ajunge la Roma, au fost plătite autobuze şi bilete de tren. Au lucrat deci sindicatele, centrele sociale, voluntarii. Mă uitam la televizor cum un băiat deghizat în Atlas ducea pe umeri o coşcogea sferă de carton, simbolizând globul pământesc. Nu m-a interesat atât ce vroia el să spună cu alegoria sa, cât m-a mirat munca la care s-a autocondamnat pentru a confecţiona oul de carton! Pe care l-a purtat apoi în spinare la demonstraţie! Să faci aşa ceva în numele unor idealuri sociale, să renunţi de dragul oului tău la un film ori la o bere cu amicii – nu, nu e puţin! Oamenii deci au muncit sârguincios.
E drept că eforturile lor şi paşnicele intenţii de a protesta împotriva capitalismului hrăpăreţ de ziua mondială a „indignaţilor”, au fost vanificate de aşa-zisele grupuri de „violenţi”, „black bloc”. Grosul demonstranţilor venise la Roma să vestejească prin cuvânt guvernul, băncile, multinaţionalele. „Noi suntem 99%, voi – 1%!” „Criza, dacă a fost generată de finanţişti, tot ei s-o plătească!” „Mai întâi omul, apoi profitul!”
O seamă de tineri însă şi-au tras pe cap cagule şi căşti sau şi-au acoperit jumătate de faţă cu fularul şi s-au dedat distrugerilor. Automobile incendiate, vitrine de bănci şi magazine făcute ţăndări, cazărmi atacate cu pietre din caldarâm. O statuie a Madonei, doborâtă la pământ de pe un soclu şi lovită cu picioarele. Aproape ca la Eminescu: „Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice… O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias’…„
Poliţia şi carabinierii, care erau concentraţi mai ales în jurul clădirilor de stat şi guvernamentale, au reacţionat cu întârziere. „Revoluţionarii” cu cagule au întâlnit forţele de ordine cu o ploaie de pietre, au avariat şi incendiat maşini ale poliţiei. Iar în felul acesta adevăratul protest, pentru care se pregătiseră timp de săptămâni sute de oameni, a fost împins pe planul doi. Scena a fost ocupată de gherila urbană. Iar jeturile din tunurile de apă ale poliţiei au lovit şi în demonstranţii paşnici. Care, spre onoarea lor, s-au detaşat de violenţi, le-au strigat „fasciştilor!”. Dar nu s-au luat de piept cu ei.
Ei bine, m-am întrebat, demonstraţia paşnică a fost minuţios pregătită, dar oare gherila este o pură improvizaţie de moment? Faptele dovedesc că nu. Căştile de motociclist, cagulele, bâtele, petardele au fost pregătite din timp. Se zice că şi pietrele. Deci, au fost activi în pregătirile lor atât „bunii”, cât şi „răii”.
Nu vreau să fac divagaţii cu privire la aceea cât este de răspândită violenţa în societatea italiană, divizată convenţional în fascişti şi comunişti, vreau însă să subliniez activismul social mai înainte de toate. Atunci când îţi sunt călcate drepturile, trebuie să protestezi. Dar nu poţi ieşi la protest în stradă singur. Trebuie să te uneşti cu mai mulţi. Deci, cineva trebuie să organizeze, să lămurească situaţia celor care o ignoră sau n-o înţeleg.
Cineva care este ţesătura intimă a societăţii, sarea ei, detonatorul ei. Dacă o societate este străbătută de aceşti nervi vii care reacţionează prompt la orice zguduire, atunci ea este vie şi sănătoasă. Italia, cu toate defectele ei, îmi pare vie. România, Republica Moldova sunt încă amorţite.
Noi parcă am aştepta eliberarea din altă parte. Am ieşit din feudalism târziu şi a trebuit să alergăm din urma Europei ca să ne conformăm la standardele ei. Asta a făcut să apară fenomenul „formelor fără fond”, de care a vorbit şi Eminescu. Atraşi în orbita sovietică, a trebuit să ne adaptăm iarăşi la nişte reguli impuse de alţii.
Astăzi încercăm să ne încadrăm în Occident, îi imităm formele, dar se pare că nu i-am priceput încă conţinutul. Iar conţinutul este lupta. Lupta permanentă, lupta organizată pentru drepturi. De ce în România demonstraţiile indignaţilor au fost aşa de slabe? De ce în Republica Moldova au lipsit cu desăvârşire? Ori poate suntem de acord că trebuie să plătim noi, cei mulţi şi oropsiţi, greşelile şi luxul unui infim procent de super-bogătaşi? Avem nevoie stringentă de cursuri de educaţie protestatară. Dacă mişcările de protest care zguduie din ţâţâni capitalismul global vor duce la crearea unei noi ordini mondiale, ar fi frumos să ne simţim şi noi autorii acestei ordini. Pentru ca să dăm peste cap handicapul eternei alergări după trenul Occidentului.
