Irena Cara
De curând, am avut nefericita ocazie să mă confrunt iar cu realitatea crudă din spitalele româneşti. Nu ştiu dacă toate spitalele sunt la fel, cert e că în cel în care am fost eu anul acesta, ca şi anul trecut, situaţia nu dă semne de îmbunătăţire.
Dimpotrivă, ce mai exista anul trecut, chiar dacă atârna într-un cui, anul ăsta a dispărut total, cu tot cu cui. Da, e drept că au dat în folosinţă un nou pavilion de urgenţe, pe care l-au şi pozat şi pus în vitrină, pe site-ul internet, în care se laudă că ar fi un „reper al excelenţei”.
Dar… la intrare e vopsit gardul, înăuntru e leopardul. Adică gândacii care circulă liberi peste pacienţi, peste mâncare, prin ceştile lor aduse de acasă; pentru că pe aici nu au ajuns vasele de unică folosinţă, folosite până şi în cel mai amărât spital italian, ca să nu mai vorbesc de meniul personalizat, că poate o să spuneţi că vorbesc de sci-fi.
Sau wc-urile „unisex” fără clanţe. Anul trecut exista o clanţă moartă, de care cineva agăţase universalul tifon care se agăţa într-un cui, închizând uşa, şi oferea, cât de cât, un pic de intimitate.
Au rămas aceleaşi paturi adunate de prin spitalele de câmp din ultimul război mondial: nu e unul la fel cu celălalt şi, pentru pacienţii imobilizaţi, sunt adevărate mese de tortură.
Visaţi la paturi cu telecomandă care poate să ridice căpătâiul sau partea de la picioare? Treziţi-vă, aici există Măria Sa Tifonul. Cu el se atârnă braţul băgat în ghips, cu el se îmbracă nişte suporturi de sârmă care să susţină piciorul ridicat, cu el se atârnă greutăţile care trebuie să ţină fractura într-o anumită poziţie – greutăţi care altceva nu sunt decât nişte pet-uri umplute cu apă. Cu tifonul se face un cordon legat la picioarele patului, de care bolnavul se poate agăţa pentru a se ridica în şezut. Tehnologie ultimul răcnet!
Până când se va mai găsi şi ăsta în farmacia spitalului, că apoi va trebui să vi-l cumpăraţi de la mall-ul de farmacii crescut în jurul spitalului. Ca pe injecţiile anticoagulare, ca pe leucoplast, ca pe vată, ca pe orice!
Nu mai stau să vă descriu ceea ce, probabil, mulţi cunoaşteţi. Din păcate, creştini-ortodocşii donează pentru biserici, dar nu s-a găsit unul să facă o donaţie pentru spitalul oraşului. Pentru şcoli şi grădiniţe nici nu mai vorbim, că şcoala a devenit o pierdere de timp. Prin judeţul Iaşi, unii copii fac şcoală într-o cârciumă. Dar au biserică!
În curând bolnavii vor trebui să aducă şi patul de acasă
O femeie răbdătoare
Eu m-am dus să-mi asist mama. Mama mea este o femeie răbdătoare şi adaptabilă, pentru că a rezistat eroic în tot acest dezastru din jurul ei. Şi-a împachetat fiecare ceaşcă, furculiţa, cană în pungi de plastic, deşi gândacii nu se lasă impresionaţi de pungi. Eu una n-aş fi dormit noaptea, la gândul că m-ar fi apucat sforăiala cu gura deschisă şi aş fi putut înghiţi vreun animal.
Eu nu prea pot tăcea, aşa că mi-a mai şi „scăpat” faţă de o infirmieră nerăbdătoare să-i pună terciul ăla nedefinit din cazan: „staţi să scot farfuria din pungă, că aici circulă gândacii în voie!” S-a uitat aşa de urât la mine, de parcă m-aş fi lamentat de prea mult dezinfectant!
Stăteam cu mama pe scăunel – adus de acasă, îi schimbam cearceafurile – aduse de acasă, îi aranjam pernele – aduse de acasă; practic mama nu era internată acolo, se mutase cu casă cu tot. Probabil nu va mai lipsi mult şi bolnavii vor trebui să se ducă şi cu patul de acasă şi să plătească şi chirie. şi să cumpere şi bisturiul pentru doctori, dacă vor să fie operaţi!
Paranteză: cine îmi va veni cu argumente despre competenţa incomensurabilă a medicilor români, atât de prost plătiţi, săracii, şi atât de căutaţi în străinătate, să respire adânc. La spitalul Marie Curie din Bucureşti au băgat vreo patru milioane de euro într-o sală de operaţii performantă, care nu a fost folosită niciodată. Pentru că medicii români nu ştiau să opereze copiii bolnavi de inimă; au venit tot italienii s-o facă şi pe ăsta şi să-i ia şi la cursuri. Închid paranteza.
Fără respect
Mama e şi o femeie norocoasă, pentru că are cine să vină să stea cu ea, chiar dacă nu stăm nici eu nici sora mea la uşa de alături. Dar în jurul ei erau femei de la ţară, pe la care trecea câte un nepot o dată pe săptămână, eventual de sex masculin, care nu putea nici să le pună plosca, nici să le schimbe lenjeria, cu atât mai puţin să le facă toaleta.
Eu am văzut cine face toate astea într-un spital italian. Nu sunt nici rudele, nici badantele, pentru cei care le au. Sunt infirmierele care te mai dau şi afară din salon, pentru a respecta intimitatea bolnavului.
La noi, îţi fac control ginecologic şi cu salonul plin de vizitatori şi cu uşa la perete. Nu există respect, nu există demnitatea bolnavului. Oricine ai fi, eşti o cârpă, inclusiv pentru ultima infirmieră sau femeie de serviciu, care se crede Dumnezeu în faţa ta acolo.
Într-o zi, au adus de la sala de operaţie o pacientă. Era încă sub efectul anesteziei rahidiene, care e devastatoare: ai senzaţii de vomă, te ustură coloana vertebrală, ai ameţeli, dureri de cap s.a.m.d. După ce-au trântit-o pe pat, asistenta , o blonduţă arivistă platinată, cu un petec de jupă, viitoare asistentă şefă, a început să urle la ea: „Ridică dracu’ capul ăla, ce dracu’! Că apoi urli că-ţi vine să vomiţi, la dracu’!”
Femeia aia a rămas în poziţia aia zile întregi, până când şi-au făcut drum la ea nişte nepoţi, care nu se aflau în străinătate, dar erau „ocupaţi”. Pentru că nu s-a deranjat nimeni să vină să o ridice.
Doctorii, asistentele, infirmierele îşi făceau „datoria” să-i spună că trebuie să se ridice, ca să nu facă răni de decubit, dar n-a fost unul să o şi ajute s-o facă. Aşa cum ordonau pacienţilor să coboare din pat şi să meargă, la 3 zile după operaţie. Dar dacă aveau nevoie de cadru sau cârje, să şi le cumpere!
Stăteam şi mă uitam la ele, toate cu picioarele operate, imobilizate la pat, cum scoteau câte 5 lei din buzunar, de fiecare dată când se rugau de câte-o infirmieră sau femeie de serviciu să le pună plosca.
Sau de câte ori venea asistenta să le facă injecţia pe care doctorul o recomandase sau vreun calmant. Adică tratament ordinar, care ar trebui executat într-un spital. Nu favoruri. Chestii pentru care eşti plătită. Bine, prost, dar tu ţi-ai ales meseria asta!
Fără clanţe, dar cu Wi-fi
Şi m-am întrebat atunci: de ce româncele fug în străinătate să aibă grijă de bătrânii altora, chiar dacă au şi facultate, pe bani puţini şi la negru, dar, dacă rămân în România, nu îşi mânjesc manichiura şi preferă să stea şomere pe acasă şi să se vaite că „ţară nu le dă nimic”?
De ce nu s-au organizat să facă asistenţă la bolnavii din spitale? Că şi-aşa, nu le întreabă nimeni de sănătate acolo, pot intra când vor (intră şi falşii surdomuţi care împart obiecte şi aşteaptă să le cumpere careva, e un fel de talcioc), pot sta cât vor, pot petrece şi noaptea acolo.
Dar iau ele banii ăia pentru a pune o ploscă, pentru a întinde un cearceaf, pentru a ajuta o bolnavă să se ridice sau să se spele pe faţă, pentru a le spăla cana de porcăria aia servită de cantina spitalului.
În restul timpului, pot sta pe facebook, că măcar la asta, spitalele sunt la zi: n-au clanţe la uşi şi nici apă caldă, dar au wi-fi, că doar românii-s fruncea informaticii.
Nu se câştigă mult? Probabil. Dar voi chiar credeţi că regimentele alea de eleve de la şcoala de asistente o fac pentru salariu? Sau pentru şpaga care li se oferă numai dacă răspund la „bună ziua”? Oricum, se câştigă ceea, ce stând acasă, nu se va câştiga în veci.
Mândria, bat-o vina…
