Pe portalul platzforma.md a fost propusă luna trecută o discuţie despre oligarhi, noii îmbogăţiţi ai perioadei de tranziţie de la socialism la capitalism, care s-au impus mai ales în spaţiul post-sovietic şi care au avut puternice interferenţe cu viaţa democratică. În Rusia lui Elţin oligarhi ca Hodorcovski, Gusinski şi alţii ajunseseră să corupă în profunzime mecanismele statului. Putin s-a răfuit fără milă cu oligarhii. În Moldova aceştia mai prosperă, puterea lui Plahotniuc, de exemplu, este încă foarte mare. În rândurile de mai jos am criticat ideea de a-i accepta pe oligarhi ca un rău necesar al capitalismului, pe care o găsisem în articolul lui Mircea V. Ciobanu „Elogiu oligarhiei”.
„Un stat oligarhic e, de regulă, un stat tranzitoriu dinspre dictatură spre democraţie”. Această idee a domnului Ciobanu îmi pare bizară. Pentru că oligarhia, prin definiţie, este o formă de putere politică, un guvern al câtorva, care acţionează în folosul propriu şi în detrimentul celorlalţi. E inacceptabilă, deci! Iar un om bogat, un Crassus, dacă nu e la guvernare nu e un oligarh. Bizară îmi pare şi afirmaţia că Rusia democratică, Rusia lui Elţin, au făurit-o în bună parte oligarhii, care au susţinut procesul de liberalizare a unei societăţi comunizate până în măduva oaselor. Dar oare oligarhii de ce au apărut pe scenă? Oare nu de aceea că statul de drept, că participarea populară la treburile statului erau foarte slabe?
Cred că a accepta cu inimă uşoară ca averile întregii comunităţi să nimerească în mâinile câtorva afacerişti fără scrupule este o rătăcire periculoasă. Lucrul acesta trebuie să-l condamnăm indiferent de orientarea politică pe care o împărtăşim. Iar capitalismul nu este decât un aspect al civilizaţiei occidentale. Apărut din nepotolita sete a omului de câştiguri cât mai mari, capitalismul s-a dezvoltat în Occident în strânsă corelaţie cu progresul tehnico-ştiinţific pe de o parte şi cu individualismul tipic al omului occidental pe de altă parte. Am creat maşini din ce în ce mai sofisticate pentru a deveni tot mai puternici.
Ne-am eliberat de impunerile colectivităţii prin secularizări, prin hotărâta înlăturare a prejudiciilor religioase şi de orice alt fel. Am pus în centrul vieţii noastre sociale individul singular. Drepturile acestui individ singular, însă, prin democraţie se apără, prin mecanismele, regulile, costurile ei. Pe de o parte deci, individul, cu setea lui nemărginită de putere, pe de alta, comunitatea indivizilor care creează cadrul luptei, regulile jocului, democraţia. Acesta este Occidentul, o eternă luptă a unor principii contrare, dar indisolubil legate între ele. Şi a exagera un aspect al său în detrimentul altor aspecte nu este corect.
Cine sunt oligarhii? Sunt puţinii care deţin puterea politică. Aristotel făcea între ei o anumită deosebire. Puterea unor oameni puţini dar virtuoşi, care respectă poporul şi acţionează în numele lui, era calificată drept aristocraţie. Puterea politică a câtorva persoane care se gândesc numai la binele lor era numită oligarhie. Dar pe noi ne interesează oligarhii în sens rusesc, adică marii îmbogăţiţi ai unei perioade de tranziţie la capitalism tulburi, cu legi proaste sau prost respectate, care reuşesc să pună mâna şi pe puterea politică. Şi care anulează în fapt democraţia.
Putin s-a răfuit crunt cu aceşti oligarhi, salvând Rusia de haosul unei puteri oculte şi arbitrare. A făcut-o prin mijloace nedemocratice, dar a făcut-o, instaurând un regim poate nedrept în multe privinţe, dar cu legi mai clare ale jocului.
În societăţile moderne, cu democraţii avansate, nu există oligarhi în sens rusesc. Există oameni foarte bogaţi, există lobby, dar şi o luptă acerbă contra legilor ad personam. Un exemplu este Italia, unde Berlusconi, da, a încercat să acapareze o putere din ce în ce mai mare, dar a fost silit să bată în retragere. Tranziţia de la fascism la democraţie în Italia nu a cunoscut oligarhi şi a fost făcută sub tutela unei constituţii foarte de stânga, elaborată şi cu aportul unor comunişti ca Palmiro Togliatti. Iar societatea italiană, ca de altfel toate societăţile vest-europene, a evoluat spre idealuri tot mai de stânga, spre tutelarea drepturilor oamenilor muncii, spre servicii gratuite, spre protejarea săracilor şi eradicarea sărăciei. Iar tot acest „stângism”, să nu uităm, se plăteşte şi din impozitarea progresivă.
Oamenii foarte bogaţi nu sunt un rău în sine. E bine însă ca averile lor să devină sociale, să creeze locuri de muncă, să fugă cât mai puţin din ţară. E bine ca ei să nu creeze mecanisme de putere politică oculte, partide de buzunar, legi ad personam, să contribuie la dezvoltarea societăţii. Însă numai un popor atent la guvernanţii săi şi neindiferent la propria sa soartă va reuşi să nu se lase călărit de nişte oligarhi fără scrupule.
Nu cunosc multe amănunte din viaţa noilor îmbogăţiţi ai capitalismului moldovenesc. Dar nu am auzit încă istorii frumoase de mari întreprinderi industriale, de genii care nu numai să câştige sume fabuloase, dar şi să schimbe aspectul ţării lor, să dea de lucru la mii de oameni. Capitaliştii noştri, se pare, construiesc doar castele pline de kitch. Există, însă, în lume şi alte exemple. În Italia au fost Enrico Mattei, Adriano Olivetti, Giangiacomo Feltrinelli, Raoul Gardini – capitalişti care au făcut lucruri importante pentru ţara lor, care au luptat contra inerţiei şi au mai şi avut un farmec omenesc deosebit.
Republica Moldova este o ţară foarte săracă. Şi s-a zis că democraţia este posibilă doar cu condiţia unui nivel de trai decent. O fi. Dar mă gândesc la democraţia ateniană. Erau cu mult mai bogaţi decât moldovenii cetăţenii liberi ai Atenei antice? Cred că totul depinde de voinţa noastră, de liderii noştri, de intelectualii noştri. Avem nevoie de nişte legi drepte şi de nişte oameni drepţi. Avem datoria de a înţelege şi de a controla cum funcţionează puterea. Avem nevoie de entuziasm popular pentru construirea operelor noastre publice. Prea multă vreme am rămas resemnaţi, cineva ar trebui să zică ca bădiţa Vasile a Iloaiei: „Hai şi noi, măi băieţi, să dăm ajutor la drum, să nu zică Vodă, când a trece pe aici, că satul nostru e mai leneş decât alte sate.”
Da, ştim că proprietatea e sfântă. Tocmai de aceea atenţie, să nu ne-o fure nimeni. Îmbogăţiţi-vă! A fi bogat e glorios, sunt perfect de acord cu Deng Xiaoping, dar bogăţia nu trebuie să corupă puterea democratică, iar ţara nu trebuie să fie o vacă de muls pentru nimeni.
Şi apoi, dacă vorbim despre oligarhi, şi dacă oligarhii îs puţini, prin definiţie, atunci ei trebuie să aibă un nume. De, altfel, despre ce vorbim? Este Plahotniuc un oligarh? Este Filat un oligarh? Dacă da, atunci să discutăm despre Plahotniuc şi despre Filat. Nu e cazul însă să ne ascundem după ideea că oligarhia este o etapă de trecere spre democraţie şi că nu a venit încă momentul să luptăm cu ea.
Jos oligarhii!
Victor Druţă
