Născută la Brăila, voleibalista Alexandra Botezat, acum în vârstă de 20 de ani, a plecat cu familia de la 5 ani în Italia. Acolo a început să joace volei, ajungând campioană mondială de junioare, scrie Gazeta Sporturilor. Joacă la Bust Arsizio, în prima ligă italiană.
Alexandra Botezat a plecat de la Brăila pe când avea cinci ani. Italia e acum casa ei, familia ei, dar nu a uitat de unde a plecat. An de an vine în Brăila natală pentru a-și vedea bunicii, unchii, verișorii. Și pentru a nu uita limba română.
«M-am născut la Brăila, în 1998. La cinci ani, părinții mei au ales să plece în Italia. Mai întâi a făcut-o mama și apoi, la opt luni cred, am urmat-o eu cu tata. Sunt singurul copil al familiei. Practic, acum, sunt mai mult italiancă decât româncă», povestește Alexandra.
Nu a uitat limba română, deși vorbește din ce în ce mai rar.
«De când m-am mutat la Milano, acum patru ani, vorbesc mai rar română. La telefon cu părinții. În casă se vorbește numai românește. De înțeles, înțeleg tot, dar mă mai încurc, mă gândesc în italiană, mă gândesc în românește, și apoi traduc. În fiecare vară veneam acasă, trei săptămâni la Brăila. Am bunici, unchi, rude.»
Joacă volei la cel mai înalt nivel, în campionatul Italiei, unul dintre cele mai puternice din lume. La vârsta de opt ani a început să joace volei. Este de doi ani la echipa Busto Arsizio. A jucat cu naționala under 18 la Campionatul Mondial, apoi la naționala under 20, tot la Mondiale, și anul trecut a participat la Jocurile Mediteraneene. Este campioană mondială de junioare în 2015, bronz la Mondialul de tineret 2017.
Este cea mai înaltă din echipa italiană la care joacă. Spune că o moștenește pe mama sa, care a jucat handbal, la Brăila și la Galați. Are 1,98 metri și 78 kg.
Vrea să se dedice 100% sportului.
«E frumos, îmi place să joc! M-am mutat de acasă de când aveam 16 ani, părinții mei trăiesc lângă Veneția, și am realizat pasul ăsta să fac din volei munca mea, să mă dedic sută la sută. Anul trecut am încercat să încep Universitatea la Milano. Am vrut să fac limbi străine, că și în liceu tot asta am urmat. Dar e prea greu, să faci și volei și școală. Am două dimineți pe săptămână libere, jucăm o dată la trei zile. Nu poți să faci față!»
Nu cunoaște multe despre voleiul românesc.
«Nu cunosc pe nimeni, zero cunoștințe. Am citit doar că antrenorul italian Pedula e antrenorul României, dar în rest nu știu absolut nimic.»
S-a gândit că ar fi putut juca în naționala României? Răspunsul ei e sincer: din România nu a căutat-o nimeni, așa că și-a luat cetățenia italian.
«Sincer, nu am avut alternativă. Nu aveam de ales. Eu am început, selecționată de mică, în naționala Italiei. Ca să pot să joc, mi-am făcut dublă cetățenie. În momentul în care Italia mi-a oferit cetățenia, am ales naționala Italiei. România nu mi-a zis niciodată, «Vino să joci» sau ceva de genul! Mai ales că în România nu mă știa nimeni, nu m-a văzut nimeni jucând. E normal să joc pentru Italia. Chiar dacă m-am născut la Brăila.»
La întrebarea dacă știe imnul României, răspunde astfel:
«Sincer, nu! Pe al Italiei îl știu. Dar promit că o să-l învăț și pe al României. O să fac repetiții!»
Călcată de tren sub ochii iubitului, moare româncă de 16 ani, speranță a voleiului italian
