in

Il Messaggero, povestea lui Ionuț Gabriel Popa, reper pentru colegii români: Între șantier și terenul de fotbal

Ionuț Gabriel Popa, 27 de ani, jucător la echipa de fotbal ASD Cantalupo din provincia Rieti (Lazio), a devenit un reper pentru colegii săi. Il Messaggero vorbește despre cum reușește românul să împace munca pe șantier și fotbalul, în acest campionat din categoria „Promozione”, al șaselea nivel din fotbalul italian. În ciuda vicisitudinilor tehnice și manageriale întâlnite de echipă, a rămas fidel clubului oferind în fiecare meci disputat tot ce avea mai bun și revelându-se pe teren a fi un punct de referință prețios pentru fotbaliștii mai tineri inserați în formație, scrie Il Messaggero.

Massimo Formichetti, președintele ASD Cantalupo, spune despre român: «Este un jucător demn de laudă pentru seriozitatea și dedicarea față de echipa noastră. De când a sosit la noi a dat mereu maximul de fiecare dată când a intrat pe teren și nu la întâmplare a purtat de mai multe ori și banderola de căpitan. Sacrificiile pe care le înfruntă pentru a veni la antrenamente și în deplasări sunt notabile dar nu ne-a dezamăgit: are o atitudine bună de dat exemplu tuturor tinerilor».

Născut la Bacău în 1991 și sosit în Italia la vârsta de 13 ani, a început să joace de tânăr în România și de câțiva ani se poate lăuda cu o interesantă experiență în fotbalul amator din Lazio. După un accident care risca să îl lase invalid, a avut energia de a reveni pe teren și a deveni un exemplu. Iată un fragment din interviul acordat cotidianului roman.

”Primele șuturi” în minge unde au fost date?

«Am început la șase ani în echipa de juniori de la Petrolul Moinești, club din seria B, unde am rămas până la vârsta de doisprezece ani sub îndrumarea tehnicianului Romeo Băcăilă căruia îi mulțumesc pentru învățăturile primite: un antrenor care actualmente se ocupă de o formație din seria D și care și acum mă îndeamnă să mă întorc în țară pentru a juca în echipa lui».

În România ați purtat și alte tricouri?

«Da, timp de un an am jucat în seria C la Willy Bacău și ulterior familia mea s-a mutat în Italia».

O sosire pozitivă?

«Începutul din păcate a fost dezamăgitor, având în vedere că am avut contacte cu o persoană care mă asigurase că mă voi legitima la Lazio, iar apoi a căzut totul din motive dificil de înțeles. A fost un moment urât și părea că lumea se prăbușește pe mine însă din fericire au avut încredere în mine conducătorii de la Rebibbia care în acea perioadă juca în categoria „Promozione” și să joci în acest campionat la numai cincisprezece ani era deja un frumos succes».

Ghinionul însă era încă activ?

«Am avut un accident foarte grav care îmi putea compromite întreaga viață: medicii spuneau că trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu că am putut să merg din nou!»

Un accident care v-a blocat activitatea sportivă timp de cinci ani?

«Nu numai, am riscat cu adevărat să trebuiască să spun adio fotbalului, și să stau departe de terenurile de joc a fost o mare suferință».

Apoi ați reînceput?

«Cu multă umilință dar cu tot atâta dorință de a reintra în joc, chiar și din categoriile inferioare. Am reînceput la douăzeci de ani din categoria a treia cu Cineto Romano sub conducerea lui Francesco Ledoti care a crezut în mine și am încercat să-i răsplătesc încrederea contribuind cu golurile mele la promovarea în categoria a doua. Ulterior am jucat la Subiaco și Affile, până la reîntoarcerea la Rebibbia cu care am câștigat campionatul.»

Echipele faimoase și fotbaliștii pe care îi admirați?

«Sunt un suporter al Romei, în afară de Real Madrid și Steaua București (chiar dacă Steaua nu m-a vrut când aveam zece ani…). Dintre jucători, Cristiano Ronaldo și Totti».

În încheiere, un salut și o dorință…

«Mulțiumiri actualului tehnician de la Cantalupo, Andrea Cataldi, cu care vrem să centrăm obiectivul salvării și… să am posibilitatea de a putea să-mi petrec mai mult timp împreună cu micul meu Edoardo care tocmai a împlinit un an. În afară de fotbal, lucrez pe un șantier și ies din casă la cinci dimineața: în zilele de antrenament revin acasă la 23».