in

Antonio Di Gennaro, eseist italian, despre opera lui Cioran: ”M-am îndrăgostit de gândirea sa”

Sunt abia ieșite de la tipar la editura Mimesis, Milano-Udine volumele ilustrului Emil Cioran: „Dio e il Nulla. La religiosità atea di Emil Cioran”, îngrijit de A. Di Gennaro și P. Giustiniani și „Emil Cioran, L’insonnia dello spirito. Lettere a Petre Ţuţea (1936-1941)”, îngrijit de A. Di Gennaro, tradusă în italiană de I.M. Chelariu.

Primul volum conține documentele adunate în cadrul unui simpozion dedicat lui Cioran la Facultatea Pontificia Teologica dell’Italia Meridionale (Sezione S. Tommaso) din noiembrie 2017. Cel de-al doilea volum conține corespondența trimisă de Cioran prietenului Petre Țuțea în perioada 1936-1941, iar în appendice sunt cele patru scrisori adresate lui Cioran, precum și o declarație a lui Țuțea despre Cioran, publicată după căderea regimului lui Ceaușescu. Pentru Gazeta Românească, Antonio Di Gennaro a povestit, cum i-a descoperit pe Emil Cioran și Petre Țuțea.

Antonio Di Gennaro, când l-ați descoperit pe Emil Cioran, în timpul studiilor universitare de filosofie de la Napoli?

«În facultățile italiene de filosofie Emil Cioran era un necunoscut, în acele vremuri. Eu l-am decoperit absolut întâmplător, dacă îmi amintesc bine prin anul 1999, când un prieten își cumpărase un volum, atras de titlul „La caduta nel tempo”. Cartea nu-i plăcuse și dorea să scape de ea, astfel încât mi-a dăruit-o. Am acceptat cadoul bucuros. Trebuie să remarc că a fost o dragoste la prima vedere. Nu era obișnuitul filosof teoretic, academic cu care eram familiarizat, era un filosof cu o viață trăită, un filosof al emoțiilor. Din această cauză m-am îndrăgostit de gândirea sa și am început să studiez cu pasiune toate cărțile lui.»

„Aş vrea să scriu ceva cu sînge” / Scrisorile lui Emil Cioran, publicate în premieră în limba italiană

L-ați citit în limba franceză sau în limba italiană?

«Le-am citit pe cele publicate în limba italiană, însă anumite scrieri nu sunt încă disponibile, mă refer la perioada în care Emil Cioran a scris în România. Astfel, am citit spre exemplu „Il crepuscolo dei pensieri” (Amurgul gândurilor) și „Il libro delle lusinghe” (Cartea amăgirilor) în versiunea franceză.»

L-ați citit filosoful Petre Țuțea? Cunoașteți viața gânditorului creștin din timpul dictaturii comuniste?

«Petre Țuțea este un autor foarte cunoscut doar în România, cred! În Italia încă nu există nimic de Petre Țuțea și sper ca această lacună să fie cât de curând reparată. Ocupându-mă de raportul dintre Cioran și Țuțea și de corespondența lor epistolară, în mod obligatoriu a trebuit să caut aspectele biografice ale gânditorului. Biografia sa, parabola vieții sale, m-a impresionat profund.

Țuțea a fost o personalitate importantă și a ocupat importante funcții în România, între 1940 și 1947 a lucrat la Ministerul Economiei Nationale. A făcut parte chiar dintr-o delegație română trimisă la Moscova pentru a negocia cu URSS cooperarea comercială. Succesiv acestei perioade lucrurile s-au schimbat profund. A fost acuzat de spionaj în favoarea forțelor anglo-americane și a fost victimă a epurărilor comuniste asupra intelectualilor. A făcut 13 ani de închisoare dură în diverse penitenciare și chiar și după executarea pedepsei a fost urmărit și persecutat. A murit în sărăcie absolută. Este cutremurătoare viața sa, nu doar pentru un român.»

Scrisorile lui Cioran, publicate în Italia: „Am admirat întotdeauna evreii”

De ce un filosof italian ar fi pasionat să cunoască gândirea lui Cioran, Țuțea sau Steinhardt?

«Pentru un simplu fapt: cultura nu are națiune, este universală. Dimensiunea “spirituală” și dimensiunea “umană” sunt universale. În orice caz, Cioran, Țuțea și Steinhardt, din motive diferite, sunt figuri de prim plan ale culturii române.  România a fost leagănul unor foarte fini intelectuali; cum, oare, nu aș putea aminti de Eliade și Noica? România anilor ’30 a fost un vulcan de minți strălucite.

Mulți s-au apropiat de Garda de Fier. Alții nu. Dar nu problematica politică m-a interesat. Ceea ce am căutat este aspectul cultural și existențial al acestor autori, nu amestecul lor în aspectele politice ale vremii. Cioran, exilat la Paris, recunoaște propriile “păcate de tinerețe” și îmbrățișează credința în scepticism. Țuțea rămâne în România și rezistă dictaturii comuniste, îmbrățișând și mai strâns credința ortodoxă. Steinhardt, de origine evreu, se convertește devenind creștin, și el pătimind în chinurile închisorilor comuniste.»

Tatăl lui Emil Cioran a fost preot ortodox. Cum vă explicați alegerea ateismului?

«Această temă am ales-o pentru o conferință desfășurată la Napoli în 2017, organizată la Pontificia Facoltà Teologica dell’Italia Meridionale. Cioran are în interior seva spiritualității ortodoxe. Chiar dacă este apropiat pozițiilor eretice și gândirii Bogomililor într-atât încât îl consideră pe Dumnezeu un “funest Demiurg”. Totuși, el însuși își dă seama că este un proiect imposibil, dedicat falimentului. Noi nu știm dacă Dumnezeu există sau nu. În om însă există nevoia de Transcendent. Dumnezeu însuși era pentru Cioran punctul extrem al solitudinii, interlocutorul ultim al nopților insomniace.»

Cum vă explicați legătura specială dintre Cioran și Țuțea?

«Erau prieteni la București și la Berlin în anii ’30. Visau să schimbe România. Cioran îl stima mult pe Țuțea, considerându-l un adevărat geniu. Scrisorile dintre Cioran și Țuțea fac să transpară această legătură intensă, aceasta complicitate.

Nu sunt scrisori de complezență ci de adevărată prietenie. Țuțea era mai mare cu 9 ani și era un om “înfocat”, un “geniu verbal”, după părerea lui Cioran. Evident, acest aspect îl fascina pe tânărul Cioran: autenticitatea omului, pasiunea vervei sale, capacitatea de a dezbate orice argument cu dezinvoltură.

De asemenea, să nu uităm că judecățile lui Cioran dedicate conaționalilor români erau foarte critice. Către Țuțea însă, oferă doar elogii, chiar și atunci când se va muta la Paris! Țuțea rămâne pentru Cioran un punct de referință constant și în aceiași măsură, Cioran va rămâne pentru Țuțea “un prieten sacru și ilustru”.»

Crina Suceveanu


Antonio Di Gennaro, eseist, coordonator al “Proiectului Cioran” (Università “L’Orientale” din Napoli – Universitatea “Tibiscus” din Timişoara).

Lucrări: Metafisica dell’addio. Studii despre Emil Cioran (2011) și Cioran in Italia (2012, con Gabriella Molcsan). De mai mulți ani desfășoară o intensă activitate de cercetare asupra lucrărilor inedite ale gânditorului român: L’intellettuale senza patria (2014), Vivere contro l’evidenza (2014), Al di là della filosofia (2014), Tradire la propria lingua (2015), La speranza è più della vita (2015), Un’altra verità (2016), I miei paradossi (2017), Tra inquietudine e fede (2017), Itinerari di una vita. L’apocalisse secondo Cioran (2018), Dio e il Nulla. La religiosità atea di Emil Cioran (a cura di, 2019, con Pasquale Giustiniani), L’insonnia dello spirito (2019).


 “Istorie și Utopie” a fost prima sa carte tradusă în limba italiană în anul 1969, la Milano, Edizioni del Borghese, de către Mircea Popescu, urmate de “Demiurgul cel rău”, “Noii zei” in 1971.

Toate operele lui Cioran au fost publicate in Italia de editura Adelphi.

  • Squartamento, 1981 (din franceză, 1979)
  • Storia e utopia, 1982 (din franceză, 1960)
  • La tentazione di esistere, 1984   din franceză, 1956)
  • Il funesto demiurgo, 1986 (din franceză, 1969)
  • Lacrime e santi, 1990 (din română, 1937)
  • L’inconveniente di essere nati, 1991 (din franceză, 1973)
  • Sillogismi dell’amarezza, 1993 (din franceză, 1952)
  • La caduta nel tempo, 1995 (din franceză, 1964)
  • Sommario di decomposizione, 1996 (din franceză, 1949)
  • Al culmine della disperazione, 1998 (din română, 1934)
  • Confessioni e anatemi, 2007 (din franceză, 1987)
  • Esercizi di ammirazione: saggi e ritratti (Exercices d’admiration, 1986), Adelphi, 1988
  • L’amico lontano (L’Ami lointain: Paris, Bucarest, 1991), il Mulino, 1993 (cu Constantin Noica)
  • Quaderni 1957-1972 (Cahiers, 1957-1972, 1997), traducerea Tea Turolla, Adelphi, 2001
  • Un apolide metafisico: conversazioni, Adelphi, 2004
  • Fascinazione della cenere. Scritti sparsi (1954-1991), ediție îngrijită de  Mario Andrea Rigoni, Padova, il notes magico 2005
  • Mon cher ami: lettere a Mario Andrea Rigoni, 1977-1990, Padova, il notes magico 2007
  • Vacillamenti (Vacillations, 1979), tradusă de Barbara Scapolo, Mimesis, 2010 (cu Alechinsky Pierre)
  • Taccuino di Talamanca (Cahier de Talamanca, 2000), traducerea Cristina Fantechi, Adelphi, 2011

Scrisoarea din 3 martie 1991

Dragă Emil,

Mă gândesc cu plăcere la clipa când ne-am cunoscut. Ţin să subliniez că apari, pregnant, în conştiinţa mea în mod pur, detaşat de timp şi spaţiu. Încerc să gândesc jocul pe care-l port între prietenie şi admiraţie. Am certitudinea că te-ai împlinit, eu însă nu. Mă consolez nu cu această iluzorie formă a nemuririi – gloria -, ci cu nemurirea religioasă, care punctează cimitirele cu cruci.

Crucea simbolizează anularea distincţiei între glorioşi şi învinşi. Fără religia creştină omul ar trăi neliniştea produsă de limitele vieţii şi de moartea absolută. Ce glorios este creştinismul ce populează templele şi cimitirele cu nemuritori! Religia creştină asigură fraternitatea între glorioşi şi anonimi şi învinşi. Fără creştinism, umanitatea ar fi alcătuită din bipezi anonimi şi glorioşi. Ce glorioasă e viziunea creştină asupra omului în care nebunii, neîmpliniţii şi geniile se întâlnesc, fratern, aici şi dincolo!

Religia creştină ne permite să vorbim despre oameni fără deosebire. Este şi firesc, pentru că, deşi fizic se aseamănă, metafizic se deosebesc prin destin. De altfel, metafizica, această disciplină filosofică fundamentală, nu a putut şi nu poate înlocui religia. Religia creştină, prin puterea ei nivelatoare, înlătură oamenii de prisos; ea înlătură dezgustul existenţei şi spaima morţii absolute.

Dragă Emil, sunt bătrân, bolnav şi trist. Sunt neliniştit de perspectiva morţii. Ce pustie ar fi viaţa fără temple, sacerdoţi şi credincioşi! Îmi pare bine că şcoala, cu toate disciplinele ei, nu poate înlocui Biserica.

P.S. Dragă Emile, cred că-ţi aduci aminte de scrisoarea, trimisă acum câţiva ani, prin care te rugam să-ţi las camera de lângă Cişmigiu. Acum, când perspectiva morţii mă preocupă mai mult ca altădată, revin cu aceeaşi rugăminte, pentru a avea şi tu, când te vei fi întorcând la Bucureşti, un acoperiş.

3 martie 1991

Bucureşti, Petre Ţuţea

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 0 In medie: 0]

Seminar despre cultura și spiritualitatea de la Muntele Athos – sâmbătă 18 mai la Accademia di Romania din Roma

Sebastian Burduja, despre politica PNL în diaspora: ”Pornim de la o realitate: românii nu au plecat de bine”