in

Italia, povestea unei asociații născute înainte de ’90: amintiri din vremea Cortinei de Fier, căsătoria cu un italian în vremea Securității

Asociaţia culturală italo-română “Decebal” din Triest, constituită în 1987, este, după “Fundaţia Europeană Drăgan” (1967), cea mai veche organizaţie existentă în Italia, cu o bogată activitate culturală şi de cercetare.

Președintele asociației, Ervino Curtis, este născut în Trieste în 1946, a absolvit Universitatea de Stat din Cassino, cu o teză despre portul Trieste cu 110 cum laude, între 1971-2002 a lucrat la Portul din Trieste cu diferite poziții. În 1987, împreuna cu soția sa, Elena Pantazescu, a înființat Asociația Decebal. Asociația a desfășurat multe inițiative culturale, împreună cu instituții internaționale, pentru cunoașterea istoriei României în Italia.

Pe site-ul asociației, decebal.it, el povestește cum a reușit să se căsătorească cu o româncă, în acei ani ai comunismului. A vizitat România în 1971, devenind treptat interesat de tot ce reprezintă această țară, cu istoria și tradițiile poporului său, cu teritoriul său, cu caracteristicile naturale ale habitatului său și cu artefacte umane.

„Am văzut meritele și aberațiile regimului Ceaușescu, meritele și aberațiile revoluției și ale postcomunismului care traversează încet România în Europa.

În timpul acestei călătorii istorice, săa desfășurat și viața mea. În 1976, după o luptă de 4 ani cu statul comunist român, m-am căsătorit cu o româncă. Acest fapt a fost crucial pentru transformarea interesului pe care l-am avut într-o pasiune care m-a implicat total. Apoi, întotdeauna datorită soției mele, am dezvoltat o întreagă serie de relații umane cu rude și prieteni împrăștiate pe întreg teritoriul României. Mai târziu am dezvoltat relații economice, politice și culturale între instituțiile publice și private din Trieste și România.”, povestește Ervino Curtis.

Într-un interviu publicat cu mai mult timp în urmă în Gazeta Românească, președintele asociației Decebal spunea, legat de receptarea culturii române în Italia:

«Din păcate suntem încă departe de o cunoaştere pe scară largă a istoriei, a literaturii şi a altor sectoare ale culturii române în Italia, nu numai la nivel popular, ci şi, mai ales, la nivelul operatorilor culturali italieni, ca să nu mai vorbim de cei din politică şi administraţie. Câte ceva a început să se mişte în oraşele mari unde există instituţii române sau asociaţii de români, însă mesajul rămâne încă la nivel de elite şi lipsesc, mai ales, iniţiativele culturale în provincia italiană.»

Despre rolul asociaţionismului italo-român în ceea ce priveşte integrarea şi dialogul intercultural, Ervino Curtis a spus:

«Asociaţionismul românesc şi italo-român are un rol esenţial în procesul de difuzare a culturii şi în integrarea românilor în Italia în măsura în care realizează iniţiative de deschidere către societatea italiană şi nu se închide într-o activitate de cerc sau într-un activism doar în favoarea propriilor membri.»

Gazeta Românească prezintă, în exclusivitate, această poveste, așa cum a perceput-o soția lui Ervino, Elena.


Așa l-am cunoscut pe Ervino

Cum l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră, cum v-aţi mutat în Italia acum mai bine de 40 de ani, pasiunea comună pentru istorie, o viaţă dedicată culturii şi promovării româniei la Triest şi în Italia.

«Se spune că fiecare persoană are destinul prestabilit. În anul 1973 Ervino, soţul meu, a făcut o vizită în trei ţări de după aşa numita “cortină de fier” Ungaria, România şi Bulgaria. Iugoslavia o cunoştea deja, fiind granița la câţiva km.

Ne-am cunoscut în anul 1973 pe ţărmul Mării Negre, timp de o oră circa, nu mai mult, dar vorbind el italiana, germană şi engleză, eu română, franceză şi puţină rusă, mi-a cerut adresa să-mi trimită o vedere din Triest. A urmat un an plin de vederi – dar mătuşa mea (locuiam în aceeași curte) nu mi le-a dat. Apoi eu şi familia mea ne-am mutat în altă zonă a oraşului Eforie-Sud.

Destinul face ca şi poştărita să fie mutată în acea zonă şi mi-a spus că am primit multe vederi pe care mătuşa mea le lua cu altă corespondenţă. Pe o vedere era scrisă şi adresa lui, pe care eu nu o cerusem pentru că nu mă interesa. Scria că îi pare rău că eu nu i-am trimis o vedere. Atunci mi-am zis: eu sunt o domnişoară educată şi trebuie să-i trimit o vedere în urma căreia primesc o scrisoarea de 3 pagini în limba italiană..”AIUTO”!!! Aveam o colegă de facultate din Constanța care avea tatăl de origine italiană. I-am cerut ajutor apoi am început să caut prin librarii dicţionare, lucru foarte greu de găsit în acea perioadă, dar la sfârşit am făcut rost, prin cunoştinţe, de un dicţionar şi un manual “Învăţaţi limba italiană fără profesor” şi m-am pus pe învăţat. În acea scrisoare zicea că vine din nou în România să ne vedem. Eu nu prea credeam – mii de km. – pentru ce? Eu aveam deja un prieten di câţiva ani, aşteptam să termine facultatea de Construcţii Navale după care se vedea.

După câteva luni, într-o zi de duminică dimineaţa, eu dormeam, că fusesem la nunta unei prietene, vine mama şi-mi zice: la poartă este un băiat care întrebă de tine, cred că este italianul cu vederile.

Mi se părea că visez, dar mama insistă, aşa că m-am sculat şi ciufulită şi nemachiata, ies la poartă. Era el, Ervino obosit că a condus toată noaptea, dar cu un surâs dulce şi bucuria în ochi săi albaştri îmi spune: Ciao. Eu rămân nemişcată, intervine mama şi-mi zice, ce faci? Laşi băiatul la poartă?

De data asta băiatul a rămas 3 săptămâni atunci ne-am cunoscut mai bine, iar după puţin timp a depus cerere de căsătorie la Consiliul de Stat la Bucureşti. Numai cu aprobarea acestuia ne puteam căsători, iar cu certificatul de căsătorie să merg la “Serviciul Paşapoarte” pentru a a depune dosarul cerut. Aşa era procedura în anii şaptezeci. Între timp am primit două răspunsuri negative: textual “Nu se aprobă cererea D.voastră” fără nici o motivare, o ştampilă şi o semnătură indescifrabilă.

Tot între timp am fost chemată de multe ori la Securitate să explic de ce vreau să părăsesc ţara.

Din partea lor alternau promisiuni de carieră rapidă, de vilă sau apartament, cu ameninţările negative la adresa fratelui meu, care risca să fie dat afară de la Academia Marinei Militare, pe unchiul meu colonel la Grăniceri tot la fel.

Pe de altă parte viitorul meu soţ făcea demersuri la Ambasada Italiei la Bucureşti, la Vatican, la toate partidele politice etc.. Cum îi place lui îi să spună, a făcut al treilea război dacic, dar la sfârşit am câştigat şi în anul 1976 după nunta internaţională (cu paşaportul în buzunar) cu rude şi prieteni din Italia, Austria, Germania şi bineînţeles România, am ajuns la Triest, transcris certificatul de căsătorie la Primărie am avut imediat cetăţenia italiană. Eu mi-am păstrat şi cetăţenia română, chiar dacă până în 1989 am intrat în România numai cu paşaportul italian, dar în acel paşaport care era de tipul “Paşaport pentru românii stabiliţi în străinătate” erau rădăcinile mele şi văzând că România recunoştea dublă cetăţenie, de ce trebuia să renunţ?

Chiar dacă piedicile, ameninţările, interogatoriile (nu făcute numai mie dar şi membrilor familiei mele) cât şi alte şicane, mă determinaseră la început să renunţ. Dar totul se uită.

Pasiunea pentru istoria am început să o am după ce am ajuns în Italia. La şcoală nu mi-a plăcut istoria pentru că atât la generală cât şi la liceu am avut nenorocul să am dascăli care nu au ştiut să insufle pasiune, ci din contră: aici am început să citesc cărţi de istorie comparată, de istorie a României necenzurată, iar în soţul meu am găsit profesorul perfect.»

Cortina de Fier era pentru un occidental un zid dincolo de care nu se trecea. Ce amintiri şi impresii aveţi dumneavoastră, ca româncă, faţă de soţul dumneavoastră italian?

«Eu o consider ca un zid dincolo de care nu se trecea, pentru noi cei “închişi” de frontiera țării. Occidentalii puteau trece fără probleme dincolo de Cortina de Fier, măcar din curiozitate, cum a făcut soţul meu care în Italia făcea parte di Partidul Democrat Creştin şi chiar nu a fost comunist. Ei aveau paşaportul în buzunar, noi nici nu ştiam cum arată un paşaport, mă refer la noi, oamenii de rând din România. Amintirile mele despre Cortina de Fier trăită în prima persoană se referă la două perioade: anii în care eram logodiţi, când Ervino venea în România și eu aveam mereu în poşeta nu numai buletinul – cum se cheamă atunci – ci şi un fel de chitanţa care atestă că am depus dosarul pentru căsătorie cu cetăţeanul italian Ervino Curtis, deoarece eram urmăriţi de miliţie şi securitate aproape la orice pas. Când eram opriţi, mie îmi tremurau picioarele, pentru că uniforma ne impunea frică. Ervino era foarte relaxat şi glumeţ. Le cerea lor întâi să se legitimeze şi apoi le arata paşaportul lui. Între timp începuse deja să înveţe limba română. Sunt multe întâmplări nostime care îmi vin în minte. După căsătorie, chiar dacă am păstrat cetăţenia româna, până în 1990 am intrat mereu în ţara cu paşaportul italian. Era mai prudent. Şi la frontieră se vedea din plin prezenta Cortinei. Des se întâmpla să fim singura maşină, ni se luau paşapoartele şi dispăreau. Apoi veneau vameşii şi ne punea să dăm jos din maşină absolut totul şi să punem pe o bancă de ciment toate bagajele. Dispăreau şi aceştia. După o oră de aşteptat soţul meu se enerva şi se ducea după ei în birouri: aceasta era mentalitatea, unui om născut în democraţie, care îşi cunoştea drepturile şi pretindea să fie respectate, deoarece nu aveam de declarat nimic. Întrebarea standard de fiecare dată era: “Aveţi cu dumneavoastră Biblie, arme sau pornografie?” exact în această ordine.»

Aceasta Cortină de Fier continuă să existe sau a dispărut?

«Din punct de vedere fizic, cu intrarea Sloveniei, Croaţiei, Ungariei şi României în Uniunea Europeană, Cortina s-a desfiinţat, nu mai există vamă pentru persoane în Slovenia şi Ungaria, doar în România şi Croaţia, care nu sunt încă în zona  Schengen, controalele sunt de rutină, nu sunt restricții de circulaţie pentru mărfuri şi turismul este liber. Pot spune că rămăşiţe ale Cortinei de Fier întâlnim în ţări ca Serbia şi Albania, unde mai existe o anumită rigiditate, în orice caz nu se poate cumpăra cu cea existentă în timpul comunismului. Astăzi şi culturalmente Cortina de Fier nu mai există, şi nu mă refer numai la schimburi strict culturale ci şi spre exemplu la modă, la supermarketuri, la telejurnale şi bineînţeles toată lumea internetului care a deschis graniţe în tot globul. Până şi preţurile sunt aproape la fel ca în occident, chiar dacă în ţările din Est salariile au rămas în urmă. Din păcate rămăşiţe din Cortina de Fier au mai rămas în mentalitatea unor minorități atât occidentale, cât şi orientale, dar încet, încet sunt convinsă că sunt pe cale de dispariţie.»

Crina Suceveanu