VIAȚA ÎN DOUĂ VALIZE: cartea unei românce din Italia despre ”cei care sunt constrânși să-și abandoneze propriile meleaguri”

Dacă am fi constrânși să ne abandonăm dintr-odată viața de zi cu zi și să fugim în câteva ore cu numai două valize, ce am lua cu noi? De la această întrebare pleacă cartea ”Viața în două valize” (La vita in due valigie) scrisă de Anca Martinaș, jurnalistă a programului românesc de la Radio Vatican, și publicată în colaborare cu Fundația Migrantes. Volumul a fost prezentat recent, iar Radio Vatican a publicat un interviu cu autoarea.

«Cartea se dorește să fie o reflecție asupra esențialului vieții în cheie empatică cu cei care sunt constrânși să-și abandoneze propriile meleaguri, nu pentru o alegere de viață, nu din motive de muncă, ci fiind obligați de cele de mai multe ori de situații de război și persecuții. Mi-am pus această întrebare: ”Ce anume aș pune în numai două valize în nefericita ipoteză de a trebui să fug?”.

O întrebare care m-a tras de mânecă atât ca urmare a situației pe care o trăim, cât și a unei serii de lecturi. Întrebările sunt necesare pentru a reuși să înțelegem. Este o încercare de ”a ne pune în pielea cuiva”. Asta este ceea ce propune ”Viața în două valize”.»

În carte sunt multe povești, de la aceea a unei femei care pleacă din București, inițial pentru a studia harpa în Italia, apoi pentru a găsi răspunsurile sale și drumul său în chemarea către Dumnezeu, la cea a jurnalistului Angelo Paoluzzi care amintește cum când a fost copil a fost constrâns să fugă din localitatea sa din Abruzzo până la Roma din cauza războiului.

Apoi povestea părintelui Jean Pierre Yammine responsabil al redacției în limba arabă a Radio Vatican, care povestește un episod legat de copilăria sa, când într-o noapte orașul său a fost bombardat și el și familia sa au trebuit să fugă din casa lor și să caute adăpost într-un refugiu antiaerian, unde ar fi trăit în beznă timp de trei ani.

Pe timpul prezentării cărții în Sala Marconi de la Radio Vatican au fost prezentate și diferite mărturii ale celor care au trăit această durere de a fi smuls de pe propriul meleag, precum cea a jurnalistului camerunez Franck Tayodjo, sosit în Italia după ce a reușit să fugă din închisorile dure ale țării sale, unde a ajuns doar din cauza muncii pe care o efectua, și care astăzi a reușit să obțină statutul de refugiat politic. Și apoi încă astăzi există milioane de persoane care trebuie să plece împotriva voinței lor din țările de origine, cum a explicat Giancarlo Perego, numit recent de Papă nou arhiepiscop al diecezei din Ferrara și pentru mulți ani director general al Fundației Migrantes.

«Această povestire servește pentru a aminti în principal povestea celor 65 de milioane de persoane refugiate în lume din ultimul an, constrânse să plece imediat și să facă aceeași alegere din cel puțin 35 de țări în război, 50 de țări în care nu există posibilitatea de a fi liberi pe planul propriei experiențe politice și religioase, și cel puțin 40 de țări unde au avut loc dezastre de mediu. (…)

Să nu uităm că refugiații sunt tineri, o resursă importantă pentru o Italie care este una dintre țările cele mai îmbătrânite din lume. De multe ori riscăm să-i considerăm pur și simplu ființe pasive de asistat, în timp ce imediat ar trebui să găsească posibilități de muncă, burse de muncă, munci utile din punct de vedere social, servicii civile pentru tineri și de valorizare a profesionalismului pe care l-au acumulat în țara lor de origine.»